Era o noapte cu lună plină, în miez de vară. Puteai citi ziarul. Gherasim Vlădaru a luat caii din ocol, a încălecat pe cel mai vânjos, mânzocul trebuia ocrotit, și a plecat în țarnă, unde avea o fâșie de imaș și o hărbuzărie. Începuseră să se coacă harbujii și dorea să vândă măcar vreo două-trei căruțe în târgul cel mare de la Tupilați, de Sfânta Maria. Avea ordinul de mobilizare în buzunar și socotea să-i lase nevestei ceva bani pentru zile negre, chiar dacă rămânea în grija alor săi. Înainte de a ieși din sat, se intâlnise cu fratele său, Lazăr, elev în ultimul an la o școală de arte și meserii dintr-un oraș mare din Moldova. Un fel de a spune că se întâlnise, pentru că mezinul trecuse pe lângă el într-un galop nebun. Abia dacă îl recunoscuse, călare pe calul alb, pe care-l cumpărase de curând, ca sa fie în rând cu tovarășii lui, camarazii de „cuib“. Așa știa că umblă căpeteniile legionare, călare pe cai albi, îmbrăcați, fie vara, fie iarna, cu sumane, lungi, negre, iar el voia cu nerăbdare să ajungă căpetenie de ținut. Nu se aveau bine. Abia daca isi dadeau binete. Discordia se adancise dupa o cearta scurta, dar violenta, mai-mai sa se-ncaiere, cand Gherasim il certase pe mai tanarul sau frate ca, in loc sa randuiasca treburile in gospodaria lasata de tatal lor, sa o protejeze pe mama lor, el isi pierde vremea cu alde Samoila si Pantelimon pe la adunari de doua lulele-trei surcele, unde jurau sa-l razbune pe Capitan si sa-i starpeasca pe toti jidanii din tara. Mezinul l-a infruntat pe Gherasim cu obraznicie nestiuta in familie si i-a zis sa-si vada de familia lui, sa-l scuteasca de povete, ca el stie ce face. „Numai seful meu direct si Horia Sima imi dau mie ordine, se ratoia Lazar. Gata, s-a terminat cu porunceala fratelui mai mare. S-ar putea ca intr-o buna zi eu sa-ti poruncesc. Si mai bine ar fi sa ni te alaturi noua, ca noi suntem viitorul, noi vom prelua puterea pana la sfarsitul lumii“. Vorbele unui creier tulburat. Asa au zis, pe urma, si bolsevicii. Si astia tot asa prorocesc, sa stapaneasca pamantul pana la capat. Gherasim i-a sters doua palme, asa, ca avertisment. Lazar a incercat sa-l rapuna, dar Gherasim, cu trup muncit si minte clara, stiind firea nestapanita a mezinului, i-a rasucit repede o mana, aducandu-l cu spatele la el, apoi, l-a prins ca intr-o menghina in brate si i-a spus calm sa-si bage mintile-n cap, sa vada de casa si de mama, ca tatal lor pe el l-a lasat stapin in gospodarie, asa-i legea. Vrea sa ajunga amandoi de rasul lumii? Daca i-a dat doua palme, sa-l ierte, i le-a dat ca sa-l trezeasca, dintr-o betie fara alcool, insa, n-a avut incotro si sa nu-i poarte manie, ca si el il iarta pentru vorbele nesabuite. Uite, ii mai zicea, cum il tinea in stransoare, dar Lazar se zbatea amarnic sa scape, scrasnind din dinti ca apucatul, uite cum te zvarcolesti sa dai in fratele tau, care te-a invatat sa calaresti, sa inoti, chiar daca, uneori, ti-a mai dat si o scatoalca pentru vreo nazbatie mai mare, fara ura, asa-i intre frati, or tu, tu esti cuprins de patimi urate. Mama ar muri de rusine sa afle ca singurii ei feciori se bat ca nevolnicii. Si pentru ce? Ce ai tu cu alde Pantelimon, Samoila, Molocea, Patrafir?“ Si, dupa ce l-a probozit in felul sau, linistit, fara inversunare, i-a dat drumul din clestii bratelor. Se potolise mezinul. N-a scos nici o vorba. Dar a iesit din curte trantind poarta cu o furie salbatica. Cand s-a dus a doua zi pe la maica-sa, cu gand sa mai stea de vorba cu Lazar, nu l-a gasit. Nici in urmatoarele zile. Batrana i s-a plans ca nu stie pe unde umbla zanaticul, ca fanul nu l-a strans, ca graul sta in snopi si ca ea nu mai pridideste sa le cuprinda pe toate, chiar daca mai are un zilier la treaba. Vine dupa miezul noptii, se schimba de rufarie, infuleca ceva pe fuga si iar pleaca. Pe unde umbla, naiba stie, Doamne, iarta-ma, se tot caina mama-sa. A vandut frumusete de iapa cu manz ca sa cumpere armasar alb, a umblat prin toate targurile din Moldova, ba, a ajuns si pe la Buzau dupa armasarul asta naravas, nu zic, e frumos tare, dar noi avem nevoie de cai care sa traga caruta, sa are Ce sa ma fac cu el? Aud ca are si pistol, Doamne, pazeste-l de ispite. Gherasim n-a putut sa-i dea vesti despre Lazar, nici nu i-a spus de cearta lor, ca sa n-o amarasca si mai tare. A linistit-o insa, asigurand-o ca o sa-l stranga de pe drumuri pana la urma. Pana atunci, o s-o ajute el sa puna graul si fanul la adapost, angajandu-si inca un palmas.
Atunci, in noaptea cu luna plina, se intalnisera prima oara de la aceea confruntare. In urma lui, veneau in galop naprasnic alti doi calareti, pe care nu i-a dibuit cine sunt, cum stateau lipiti de grumazul cailor. Parca, n-ar fi fost din satul lor. Goneau ca si cum ar fi urmarit pe cineva. A urcat si Gherasim pe cal si le-a luat urma. In bataia alba a lunii, i-a zarit ca se opresc tustrei la marginea paduricii de salcami, ce desparte ogoarele cu porumb de siliste, pe unde curge paraul Ciohoranca. Ceva ii spunea ca acele trei naluci pusesera la cale ceva necurat, prea erau absorbiti de ceva, in miez de noapte, sa ajunga grabnic undeva. S-a intors. A descalecat, a priponit calul de sfoara lunga si s-a intins pe o brazda de iarba uscata. Se uita la stele si se gandea ce sa faca, cum sa faca pentru a-l scoate pe frate-su din nebunia in care intrase. Si daca nu izbutea? , se intreba. Eu plec peste cateva zile pe front si zanaticul o ia razna de tot, ce ma fac? Poate ii bag in cap sa ceara trimiterea voluntara pe front, tot e infierbantat el de lupte, de razboaie, macar sa-si stinga jarul pentru o cauza sfanta. Voi avea grija de el, o sa ies la raport, si la general, daca va fi cazul, ca sa-l repartizeze in grupa in care voi fi eu, nu se poate sa nu fiu inteles, numai sa accepte trasnitul. Cat de greu ii potoleam pornirile, cand era doar un copilandru si fugea pe rapi cu furca, sa omoare, zicea, macar un lup. Pe front, am eu grija de el si Dumnezeu de amandoi. La o vreme, i s-a facut frig. S-a sculat, a mutat pripoanele cailor si cand se indrepta catre coliba sa ia blana de oaie, vede ca din adapost iese in patru labe un om. S-a oprit si a dus repede mana la bardita ce-o purta la brau. Nu-i zarea figura, umbrita de coliba. „Cine-i acolo?“, a intrebat. „Eu, domn’ Vladaru, eu sunt, Iosif Mendel. Si te rog ia mana de pe bardita, ca fug unde-oi vedea cu ochii, Doamne, apara-ma !“ „Ce pazesti, omule, aici?“, l-a intrebat Gherasim, amuzat de acea intalnire neasteptata cu proprietarul uneia din cele doua crasme din sat. „Iti cer un sfat si pe urma plec. Plec, domn’ Vladaru, ca nu mai este de trait pe-aici. Unde? Dumnezeu stie. Numai la mata mi-e scaparea, eu asa gandesc“. „Pe dumneata te urmareau niste calareti?“, ii veni imediat gandul ca acei trei calareti pe Mendel il cautau. Erau la vanatoare de jidani. Se apropie de coliba si-l pofti pe fugar sa intre. S-au asezat in capul oaselor pe blana de oaie. „ Pe mine, domn’ Vladaru. Nici nu stiu cum am scapat. Noroc ca pe nevasta-mea si copiii i-am trimis cateva zile la niste neamuri din Vatra Dornei. Acolo, am auzit, lumea-i mai linistita si am zis sa schimbe si ei aerul. Mare-i Dumnezeu ! M-a anuntat cineva ca fratele dumitale si altii ca el au de gand sa ne scoata din sat si sa ne faca de petrecanie. Cica, asa-i ordinul de la Berlin, iar Bucurestiul se executa. Spune si mata, domn’ Gherasim, cu ce am gresit, daca Dumnezeu, tatal nostru, al tuturor, ne-a facut evrei? Spune, ca esti om intelept si ne cunoastem bine“. „Dar cum te-ai gandit sa te ascunzi taman in coliba asta?“ „Mi-am facut socoteala ca fratele dumitale nu va cauta tocmai aici, iar eu speram ca vei veni incoace“. „Ai gandit bine, domn’ Mendel, insa, nici aici nu poti sa stai, cred ca intelegi. Chiar in noaptea asta, te scot dintre ogoarele astea, pe carari ocolite, pentru ca urmaritorii dumitale s-ar putea sa mai bata drumurile prin preajma, si te las in gara la Muncel. Dar nu stai in gara, ci in perdeaua de copaci din spate. Iti iau bilet si cand vine trenul, numai atunci te urci. Si pleci la familie. Pe urma, vezi mata ce faci. Daca te prind nebunii aceia, n-am cum sa te mai apar. Poate ai aflat, cu fratele meu sunt cam la cutite, asa ca …“ „Parca n-ati fi frati, domn’ Gherasim. Stii istoria lui Cain si Abel, fereasca-va de asa sfarsit. Din nefericire, intamplari ca aceea au mai fost si vor mai fi. Si, uite, ca Dumnezeu l-a iertat pe ucigas, chiar daca si-a intors fata de la el. Vezi cum e croita viata?“ Gherasim Vladaru a tras o fuga pana acasa, a pus cateva lucruri si ceva de mancare intr-o boccea si s-a intors la coliba. La despartire, dupa ce Vladaru i-a pus biletul in palma, Iosif Mendel i-a zis acolo, in spatele padurii de arbusti: „Sa dea Dumnezeu sa te intorci sanatos din razboi, ca am auzit ca ai ordin de plecare“.
Cand a intrat in sat, batea geana diminetii. A trecut prin fata crasmei lui Mendel, indaratul careia era si casa familiei. Toate gemurile de la strada erau sparte, iar colbul era imbibat puternic in zemuri ce duhneau puternic a rachiuri. Stia ca pe-acolo trecusera flacaii cu minti ratacite.
Peste cateva saptamani, Gherasim si Lazar plecau pe front, direct in linia de lupta, in apropiere de Odessa. Fie ca mezinului ii intrasera mintile-n cap, poate ca si Gherasim isi daduse obolul la treaba asta, fie ca se destramasera „cuiburile“, prin plecarea multor capetenii in Germania, sigur este ca Lazar a cerut sa plece voluntar pe front. Putea ramane acasa, ca unic sustinator al batranei si, in plus, nu implinise nici nouasprezece ani. A cazut din primele inclestari cu rusii, la cativa pasi de Gherasim, care era comandant de grupa. Povestea ca mezinul se avantase in lupta cu un curaj nebun si se lauda ca nu se lasa pana nu secera cel putin o suta de bolsevici. In zadar il ruga frate-su sa fie mai prudent. Facea ravagii cu pusca mitraliera. O purta, cica, spunea Gherasim, ca pe comoara vietii lui. In singura poza pe care o facuse pe front, Lazar, un baiat frumos, bine legat, cu o privire mandra, tine pusca mitraliera in brate ca pe o iubita. In pauzele dintre atacuri, stergea si curata fieratania aceea de credeai ca vrea s-o transforme in bijuterie. Dupa ce l-a inmormantat intr-un osuar imens, in varful caruia generalul de divizie, la ordinul maresalului Antonescu, a plantat o cruce mare din piatra – am vazut si fotografia asta – Gherasim a inceput sa se gandeasca la dezertare. Se intreba, tot mai des, ce cautau romanii dincolo de Nistru. Ca si alti ostasi, de altminteri. Cand a scapat, singurul soldat teafar dintr-un pluton, din iadul de la Cotul Donului, s-a decis sa paraseasca definitiv transeele din Rusia. De unul singur. Dupa capul meu, nebunie curata. Am mai auzit de dezertari de pe frontul din Rusia, mai cu seama din incercuirea de la Cotul Donului, dar fugeau in grupuri, mai mari sau mai mici. A ajuns Vladaru intr-o gara din Bugeac, cum s-ar spune, aproape de casa. Statea ascuns intr-un closet, pandind un tren care se indrepta catre vechiul Regat. O patrula de jandarmi l-a dibuit acolo si a fost arestat. A fost dus in arestul Politiei Militare din cea mai apropiata localitate. Spre miezul noptii, cand era singur cu un plutonier adjutant, care facea de garda, ii zice acestuia: „Domn’ adjutant, stim amandoi ca de-acum nu ma asteapta decat Curtea Martiala si condamnarea la moarte. Doar o minune sa ma mai scape de glont. Indeplineste-mi, te rog, o dorinta“. „Sa vedem daca se poate indeplini, ii raspunse linistit politistul. Stiu si eu ce-ti trece prin cap?“ „Am bani, ai vazut in portofelul pe care mi l-ai luat. Am destui bani pentru o masa buna si un pahar cu vin cinstit. Si mai raman ceva si pentru cheltuielile dumitale. Poti sa-i iei pe toti, mie n-or sa mai foloseasca la nimic. Mi-e tare foame. N-am mancat ca lumea de cateva zile, si dumneata nu stii prin ce-am trecut. Nu-ti doresc sa treci prin ce-am trecut eu. Sunt la mana dumitale, actele mi le-ai luat, pusca mi-ai confiscat-o… Ma duci la o casa, unde ai incredere, nu se poate sa n-ai prin targul asta vreo cunostinta buna…“ „Nu ti-am numarat banii si nici nu ma intereseaza, l-a intrerupt politistul. Trebuie sa te predau cu tot ce ai asupra dumitale la pretorat. Imi fac datoria si-atat. Imi pare rau de dumneata. Banii ti-i pot da, sa nu se iste vreo banuiala. Daca te-or intreba de bani, ii justifici cum crezi de cuviinta“ „Lasa-i acolo“, respinse moale, ca pe un fapt lipsit de importanta, ideea de a lua banii. Din nou, se asternu tacerea in incaperea in care plutonierul il tinea sub arest pe Gherasim Vladaru, ca sa nu inghete de frig in arest. Abia erau lemne pentru o soba, darmite sa mai faca foc si-n alta camera. Arestatul statea pe un scaun, plutonierul, la o distanta de doi metri, pe un pat de campanie. Intre ei, o masa-birou. Dezertorul nu voia sa repete dorinta aceea puternica, care era mai mult o invitatie omeneasca, facuta, parca, unei cunostinte de demult. Daca ar fi repetat-o, socotea – si cred ca judeca bine – ar fi dat de banuit. A scos pachetul cu tigari. Plutonierul a avut o tresarire. Gherasim il intinsese peste masa sa ia si plutonierul o tigara. Fumau in liniste deplina. Vladaru fierbea. Se gandi o clipa sa rastoarne rapid masa peste el, sa-l imobilizeze si sa-i puna calus in gura, dar era prea vlaguit, nu credea ca va reusi sa o faca, isi cantarea bine fortele. Adjutantul, desi mai scund, parea foarte vanjos, era bine hranit, odihnit. N-ar fi putut face fata. Si chiar daca l-as dobori, gandea el, mai este soldatul de-afara, ar auzi vanzoleala, ar intra si, gata, ma trezesc cu un glont in cap. Tigarile ajunsesera la jumatate, cand politistul il intreba calm, fara nici o dusmanie, ca si cum s-ar fi interesat daca nu-l doare ceva: „Si de ce ai fugit, sergent Vladaru? Te vad om intreg la minte si destept. N-ai pus in balanta riscurile? Moartea?“ „Pai, acolo, pe front, moartea a trecut pe langa mine de sute de ori, am tinut in brate zeci de camarazi care si-au dat sufletul sub ochii mei, intre ei, si fratele meu, ca sa stii…“ „Imi pare rau“, l-a intrerupt plutonierul. „Le-am auzit ultimele zvarcoliri ale inimii, le-am auzit ultimele cuvinte, le-am inchis ochii pentru vesnicie…Cum sa mai pun in balanta moartea? Daca dezertez, mi-am zis, mai am o sansa. Au cazut multi prizonieri, numarul mortilor numai Dumnezeu il stie si vor pieri si mai multi de aici inainte. Dumneata nu stii ce se petrece pe font. Auzi si citesti vesti care ti se dau. N-am fugit numai eu, cred ca stii lucrul asta. De la o vreme, fiecare a luat-o pe cont propriu. Riscul sa fii prins este mai mare, cand dezertezi in grupuri mari. Dar, uite, eu n-am avut noroc. De ce-am fugit? Am inteles ca murim degeaba, fara nici un strop de glorie, fara nici o noima. Iar dragii nostri aliati ne-ar sacrifica pana la ultimul, numai sa obtina ei victoria. Si o vor obtine, cand mi-oi vedea ceafa. Nu stiu ce convingeri ai dumneata, de-acuma, tot una-i cu mine, cu o moarte sunt dator aici, pe pamant, ca dincolo, cine stie…“ „Domnule sergent, m-am gandit: hai sa-ti indeplinesc dorinta. Pana dimineata, cand ne ducem cu trenul la pretura, mai e destul timp. Poate ca asta-i pomana ce ti-o faci. Stiu si o casa. Sa mergem. Ia-o inainte“. Au iesit in drum. Soarele asfintise de vreun ceas.
Inserarea iernii cadea repede. „La poarta aceea mare, vopsita in verde, ne oprim“, ii zise plutonierul. Au intrat in ograda. Gospodarul nu era acasa. Femeia le spuse ca avea sa soseasca cu un tren de marfa, peste doua-trei ore. „Stii mata, domn’ sef, ca ceferistul, vorbeste cu mecanicul de locomotiva si coboara, a zis gospodina. E plecat pana la Odobesti. Pana atunci, numai bine va pregatesc ceva de mancare“. Se vedea ca femeia stia cu ce treburi venise plutonierul, insotit de acel necunoscut, imbracat in haine militare, cu chip frumos, chiar daca era nebarbierit si cu ochii inrositi de oboseala. Ceferistul, il lamuri plutonierul pe Vladaru, pentru ca tot avea calatorii de serviciu si dincolo de Prut, facea si ceva negot. Atunci, se dusese dupa vin nobil. „Pe-aici, este mult vin rosu, hibrid, sa bei cu galeata. Or, noi suntem de vin nobil“, incerca sa glumeasca politistul. Gazda le-a pus pe masa o sticla de rachiu, doua paharele, paine, nuci, o solnita cu sare, pe urma s-a dus la treburile ei. „Sa vezi ce bors ne face femeia asta, ca nu-ti mai trebuie nimic. Si cand va veni si barbatu-su, bem si o licoare proaspata“. „Da-mi voie, domn’ adjutant, sa te cinstesc eu, – a indraznit Vladaru. Si a umplut paharele. Este pomana mea, nu-i asa?“ Plutonierul zambi si-i facu semn cu mana, adica, e dreptul tau. Gherasim Vladaru avea grija sa umple repede paharele. Desi era obosit, nu dormise decat pe apucatele, iepureste, rachiul, galbui, cu aroma de samburi de zarzar, ii biciuia trezia si un gand i se infipse ca un cui fierbinte in creier. Simtea ca moartea se indeparteaza tot mai mult de fiinta lui. Asa-mi spunea, ca avea presimtirile astea. Femeia inteti focul in camera unde stateau si puse mancarea la fiert. „Mai incet cu turnatul, sergent Vladaru, ii zise la un moment dat politistul. Apoi, catre gospodina : „Coana Profiro, nu mai ai macar o cana cu vin alb? Cu rachiul am terminat-o. Daca musafirul nostru mai vrea, e treaba lui. Si stii ca eu nu ma impac cu molanul negru“. „Ba da, domn’ sef, o mai fi oleaca“ – l-a asigurat femeia. Da’ credeam ca mai vreti un rachiu si asteptati sa aduca barbatu-miu vin proaspat“. In cateva minute , a venit cu o cana plina ochi cu vin galben ca lamaia, mirosind a fragi. Se-ncalzise adjutantul. Isi descheiase cativa nasturi la veston si se rezemase, cum statea pe un pat ingust, de paretar. „Sunt si eu obosit, dom’le, ce sa mai zic de dumneata. Si tot n-am inteles De ce zici ca ai ales calea care te-a adus pe la noi?“ intreba politistul in asa fel incat femeia sa nu inteleaga ce-i cu strainul, pe care il prezentase ca pe o veche cunostinta din armata. „N-am gasit alta, intra in joc Vladaru. Toate celelalte mi s-au parut inchise. Si fara scapare. Dar ce sa mai discutam, cind nimic altceva nu mai este de discutat? Sa mai ciocnim un pahar, ca altceva ce ne-a mai ramas. Dumneata, oricum, n-ai ce pierde. „Si cand zici ca vine stapanul?“ – schimba vorba dezertorul. „Acusi cade. Numai bine este gata si borsul si mancati tustrei. Are noroc barbatu-miu, altfel, cum avea sa gaseasca el un bors fierbinte de cucos la miezul noptii. Dupa aceea o sa mearga si mai bine vinul de Odobesti. Nu-i asa, dom’sef?“ Nu se stie ce zgomot prinsese gospodina, pentru ca nici Vladaru, nici adjutantul, cu urechea lui de politist, nu deslusisera nimic, ca se duse catre usa si ii anunta: „Iaca, a sosit“. Iesi afara sa-si intimpine barbatul si, probabil, sa-i spuna ca au musafiri. Ceferistul, un barbat inalt, negricios si uscat, dar se vedea ca-i vanos dupa cum tinea vasul acela ca un geamantan – sa fi avut vreo cincizeci-saizeci de litri –, intra in odaie bine dispus si le stranse mainile. Pe urma, se aseza in fata farfuriei cu mancare aburinda. O vreme, nu se auzira decat sorbituri. Gospodarul turna din vasul-geamantan o cana cu vin proaspat, in camera se raspandi miros de busuioc, umplu paharele, pe al sau il dadu peste cap ca dupa o sete grozava si, scuzandu-se, „Stati cat poftiti, nevasta-mea are grija de dumneavoastra“, pleca sa se culce. Dupa cateva minute, in camera de dincolo de soba cat un perete, se auzea un sforait usor, linistit. Femeia spala vasele, orandui masa si toate la locul lor, turna in pahare cu un dichis anume, parca era crasmarita de la mama ei, apoi ii zise plutonierului:„ Domn’sef, va las si eu. Stiti ce aveti de facut si pe unde sa iesiti. Dar eu cred ca mai bine stati aici, la caldurica, pana la tren. De ce sa rebegiti de frig la post? Pan’la gara sunt cativa pasi. Va mai aduc o cana cu vin, ce-i o cana cu vin pentru un barbat intreg, si ne socotim noi maine“. Gherasim Vladaru se uita fix la politist, iar acesta, iesit parca dintr-o stare de nauceala, se grabi sa raspunda: „Da, coana Profiro, ne socotim maine“. Nu voia sa scoata atunci portofelul cu actele si banii fugarului.
Ramasesera in doi. Plutonierul se incalzise si mai tare si se uita la prizonierul sau printre pleoape. Cand il indemna Vladaru sa mai cinsteasca un pahar, facea ochii mari si, dupa un „noroc“, rostit pe un ton foarte jos, adauga: „Pacat, domnule, de dumneata. Pacat. Poate ca ai noroc si scapi, dar de linia intai tot nu te mantui. Doar sa se incheie vreun armistitiu, acum, repede, dupa dezastrul de la Don, ceea ce nu cred, nemtii astia merg pana la capat, nu se mai pot opri si asta dureaza“ „Nu cred ca ai sa ma intelegi, i-a zis Gherasim Vladaru, ca si cum nu auzise ce spusese plutonierul. Prefer glontul plutonului de executie decat sa ma mai intorc la macelul acela fara rost si injositor pentru toti romanii. Noi n-avem ce cauta dincolo de Nistru. Multi gandesc ca mine, chiar si ofiteri superiori. Informatiile circula…“ „Si dumneata crezi ca maresalul putea sa faca treaba asta? Cine sa-l sustina? Franta, care s-a inchinat? Polonia si Cehoslovacia, care-s terminate? Cine?“ „Cum mi-o fi soarta, domn’ adjutant. Eu as trage o tigara, insa aici, in casa omului, nu pot“. „Ma obligi sa ies cu dumneata afara“, abia sopti omul de pe pat. „Nu e nevoie, s-a razgandit fugarul, pandind moleseala in care intrase pazitorul sau. Tot mai bun este un pahar cu vin. Voi fuma destul in arest, iar in fata plutonului voi mai trage o tigara. E dreptul meu. Asa ca renunt“. Se uita la adjutant, fixandu-i ochii adumbriti, caruia, dintr-odata, ii cazu capul in piept. Parca nici nu mai avea suflare. Dupa vreun sfert de ora, timp in care nu s-a miscat deloc, a soptit de cateva ori: „Dom’ adjutant“. Nimic. S-a ridicat de pe scaun si a facut doi pasi catre patul in care statea prabusit politistul, cu o mana pe tocul revolverului. Cealalta parea ca incercase o miscare, sa se sprijine de ceva, dar ramasese moale, atarnata de marginea patului. S-a apropiat de el, i-a pus mana pe umar si a zis ceva mai apasat dar in soapta: „Domn’ adjutant, mi-am facut pomana“. Nici o tresarire pe chipul abia luminat de lampa de pe peretele opus. Doar niste mormaituri si mana cea moale se ridica putin si cazu din nou. A lasat fitilul in jos, atat cat sa nu se stinga flacara, a bagat mina in buzunarul politistului, a scos portofelul cu acte. Atunci, politistul bolborosi ceva, iar mana de pe pistol s-a crispat cateva fractiuni de secunda. Vladaru a inghetat in pozitia in care se gasea. Plutonierul si-a urmat insa visele lui. A lasat pe masa o bancnota care acoperea cu varf si indesat mancarea si bautura gazdei si a iesit ca o vulpe din barlog. De indata ce a pasit in drum, a avut sentimentul ca trecutul s-a sters si de acum incolo singura lui scapare e sa fuga pana unde il vor tine picioarele. Stia o singura directie, spre apus, mereu spre apus, ocolind drumurile batute, satele, pandind orice miscare de om, ca o fiara incoltita de haitasi. Mai mult decat nevoia de mancare il rodea gandul sa-si schimbe hainele militare. A reusit sa treaca Prutul. Nu s-a dus in sat. Stia bine ca poate fi prins. A plecat in muntii Bucovinei si s-a angajat cioban la o stana. Doua intrebari i-a pus stapanul oilor: Ai facut moarte de om? Nu, i-a raspuns Vladaru. Desi pe front luase vietile catorva oameni. Ca asa-i la razboi. Doar nu te duci la defilare. Nu tragi tu, trage dusmanul de peste linie. Oricum, nu se considera criminal. Ai talharit? Nu, i-a raspuns Gherasim Vladaru. A fost crezut pe cuvant. De atunci, pana cand a parasit definitiv stana, nu i-a mai pus nici o intrebare. A vazut ca-i om serios si harnic, l-a lasat in tainele lui. Pentru un asternut, un blid de mancare si cateva sute de lei pe luna, atat cat i-a propus proprietarul, nu s-a tocmit deloc, Gherasim muncea cat trei ciobani de rand. Isi lasase barba stufoasa, sa para mai batran. Ii placea ciobania, avea si pricepere. Pe cand traia taica-su, avusesera ceva oi, vreo trei sute, crescuse, cum se spune, intre ele. N-a luat legatura cu nimeni din familie, din sat. Il ardea dorul de casa, dar a rezistat. Cobora foarte rar in orasul cel mai apropiat, o mica statiune balneara, la pravaliile din margine, pentru cumparaturi. Nu voia sa riste nimic. Astepta terminarea razboiului, armistitiul, si pe urma, vazand cum se despart apele, avea sa vada ce face mai departe. Cand a auzit ca s-a incheiat pace si ca aliatii, dimpreuna cu rusii, au iesit invingatori, s-a incumetat sa mearga pana in centrul orasului, chiar in statiune, sa puna intrebari, sa intre in vorba cu oamenii. Din om in om, a aflat, bunaoara, ca unu, Mendel este director la fabrica de cherestea. Nu se poate, isi zicea el, sa fie tocmai pravaliasul. Ce are pravalia cu functia de director de fabrica? Si cum sa ajunga el aici? Ce-i drept, ii spusese atunci, in noaptea aceea, cand il ajutase sa fuga din sat, ca pleaca la niste neamuri din Vatra-Dornei. Trebuie sa fie o potriveala de nume, se gandea. Doar nu-i numai un caine scurt de coada, se tot framanta cu intrebari. Pana intr-o zi, cand a intrat intr-o crasma din preajma fabricii, hotarat sa-i traga de limba pe muncitorii care intrau acolo. „Joci de frica bucuros, Vladarule, si-a spus“. Astepta iesirea din schimb. S-a umplut crasma cu lucratori. A ispitit pe unul si pe altul, fara sa starneasca vreo banuiala, zicand ca ar vrea sa intre si el muncitor in fabrica, sa se califice intr-o meserie. Si a aflat ca directorul, Iosif Mendel, este venit in timpul razboiului dintr-un sat din Moldova, de pe langa Roman, ca are in jur de cincizeci de ani, cam cat banuia, ca are doi copii, o fata, studenta la Iasi, si un baiat, ofiter de securitate, cu rang important, spuneau lucratorii, in regionala Ministerului de Interne. Nu mai avea nici o indoiala: el era, Iosif Mendel. S-a gandit sa-i scrie si sa-i lase plicul la poarta. Il ingrijora chestia cu fecior-su, securistul. Auzise destule blestematii pe care le faceau securistii. Chiar stapanul oilor ii povestise ca o trupa de securisti macelarise un grup de regalisti in muntii Calimani. Iar frate-su fusese legionar. Cine stie daca mai tine minte binele pe care i l-am facut, se intreba Gherasim. Si pe buna dreptate, oamenii se mai schimba, odata cu vremurile. La urmatoarea venire in targ, avea scrisoarea in buzunar. I-a dat-o portarului, impreuna cu ceva hartii pentru o cinste buna, zicandu-i ca trebuie sa-i dea plicul personal domnului director–omul cu sapca l-a corectat imediat, „tovarasului director“– nu cumva sa-l trimita prin altcineva. Pe scurt, ii scria ca este dezertor de pe frontul de Rasarit, ca este posibil sa fie condamnat la moarte, nu stie precis, ca sentinta poate fi pusa in aplicare, chit ca nu mai conduce tara Maresalul Antonescu, si ca, daca il poate ajuta cu ceva, poate, sa-l anunte la familia cutare, satul cutare. Iar daca nu poate, sa-l lase in pace. Trecusera vreo doua luni si nu primise nici o veste. Gandea ca este mai bine s-o stearga si din locul acela, unde fusese, slava Domnului, in siguranta, vreme de cativa ani. Se astepta in fiecare zi sa fie arestat.Adevarul este ca nu mai voia sa fuga nicaieri. Se saturase sa stea ascuns, astepta ziua cand sa plece acasa, chiar si cu catuse la maini. Uneori, isi spunea ca ar fi timpul sa se intoarca in sat, la nevasta, la mama-sa, sa se predea, indiferent care ar fi urmarile. Totusi mai astepta. Se inarmase cu nesfarsita rabdare. Nu se stie ce-a facut Iosif Mendel, cu cine a vorbit, ce sfori a tras, ca intr-o dimineata, devreme, tocmai mulgea oile, era prin iulie, abia rasarise soarele, vine un necunocut si-i da un plic. Fara nici o adresa, fara nici un nume, la expeditor, la destinatar. Un plic alb. Lasa treaba in seama ajutoarelor sale si se retrage in casarie. Necunoscutul si plecase, insotit de latratul potolit al cainilor. Deschide plicul si se uita la sfarsitul celor cateva randuri din scrisoare. Descifreaza semnatura pravaliasului de odinioara. Atat ii scria: sa se prezinte la comisariatul militar de care apartine, unde va primi un livret militar, el a refuzat sa lupte impotriva Uniunii Sovietice, sa asculte ordinele criminale ale lui Antonescu, prin urmare, este absolvit de orice vina, asa sa spuna oricui, iar el, Iosif Mendel, nu uita gestul pe care l-a facut Gherasim Vladaru, noi, evreii, avem o vorba: „Nu uit binele facut nici mort“, asa sa stie, iar cand se va aseza ca lumea la casa lui si se va linisti cu toate, sa-i faca o vizita. In final, ii transmitea salutari tovarasesti.
Ar fi vrut să-i mulțumească personal. A tot amânat să-i și scrie. Când s-a hotărât și i-a trimis o scrisoare, plicul s-a întors îndărăt cu mențiunea: „Destinatar necunoscut“. N-a stat mult pe gânduri și a luat trenul către orașul unde știa că Iosif Mendel este director de fabrică. Nu l-a găsit. Plecase în Israel cu toată familia. De puțin timp, Ana Pauker și alți câțiva evrei cu funcții la vârful partidului fuseseră eliminați. S-a făcut multă vâlvă pe chestia asta cu devierile, când de dreapta, când de stânga… Răfuieli între ei, mahării. Iar mulți evrei au găsit atunci prilejul, poate n-a fost numai asta cauza, să populeze țara lor abia recunoscută.
Cam asta-i întâmplarea cu Gherasim Vlădaru.