Profesorul Bidiganie

Autor: Costin Cristi Ciocanaru

Câți din generațiile 50, 60, 70 nu și-l mai amintesc pe domnul Lungu, profesor de matematică și director la școala din Zătreni?
Domnu’ Lungu – Gângania sau Bidigania – era și fotograful satului. Când erai în fața aparatului foto cu film, ‘păsărica..’ și clic.. poza era gata, iar tu ieșeai cu zâmbetul pe buze.
Și eu am cochetat cu ‘fotografia’, dar nu am învățat mare lucru.
Îmi amintesc, zâmbind, că trebuia atât filmul cât și fotografia ținute o perioadă într-o soluție de developare. Mă punea, nu numai pe mine ci pe oricare îl prindea de fraier, să numărăm cu voce tare până când știa el că se face developarea. Dacă numărai mai încet sau mai în gând, auzeai vocea lui pițigăiată ‘bidiganie, numără mai tare!’.
Cu el am învățat să jucăm și remi și toate derivatele ca ‘etalat’, ‘canastă’, sau ‘hant forțat’.
Bineînțeles că peste ani Bidigania mi-a devenit adversar la jocul de remi, dar de data asta pe bobârnace sau șuturi în fund, la ‘figurativ’ cum îi plăcea să spună.
Era căsătorit cu doamna Lucica la rândul ei profesoară de biologie. Familie de dascăli.
Aveau doua fete: Monica și Denisa.  După pensionare au părăsit comuna.
Doamna Lucica era prin Râmnicu Vâlcea. Monica a fost colegă de liceu și facultate la Vâlcea și apoi la Cluj cu fosta mea cumnată. Despre Denisa știu că era asistentă medicală în Brașov. Din câte am auzit domnul Lungu locuiește cu ea.
Frumoase vremuri, frumoși oameni, frumoase amintiri…

Sunt mândru

autor: Florin Pîrvu

      Eram în 1988, tânăr profesor de matematică repartizat într-un sat la vreo 40 de km de București. În vremea comunismului absolvenții de facultate erau repartizați forțat prin diferite colțuri ale țării și care, de obicei, erau cât mai depărtate de casă. Ceaușescu încerca să omogenizeze populația României, să fim toți o apă și un pământ. Absolvenții facultății de matematică din Cluj (mulți dintre ei de origine maghiară din Harghita și Covasna) erau trimiși în Dobrogea, pe cei din Craiova îi trimitea în zona Sucevei, pe cei din Iași în Ardeal și tot așa.
Eu avusesem noroc – doar 40 de km de casă. Făceam naveta în fiecare zi cu mașina lu’ taică-miu. Mă costa benzina jumătate de salariu da’ eram totuși mulțumit. Colega mea Saviana era profesoară într-un sat la vreo 30 de km de Galați pe malul Prutului, dar stătea în gazdă într-un alt sat la vreo 7 km de primul. Din cei 14 km vreo 6 trebuiau parcurși pe jos prin câmp în fiecare zi. Fie vară fie iarnă. Se căsătorise în facultate și deja avea un băiat de vreo 3 ani. Îi lăsase pe amândoi – soțul și băiatul – pe mâna mamei, pentru că ea fusese obligată să meargă ‘la post’. Nu puteai să refuzi să te prezinți la post. Nu știu ce s-ar fi întâmplat pentru că nimeni nu avusese curajul să facă acest lucru. Era evident însă că ai fi încurcat-o rău de tot.
În vacanțe, când venea în București, seara urmărea cu mare satisfacție Telejurnalul și știrile despre Ceaușescu. Era fericită că aude la televizor vorbindu-se în limba română. La Cavadinești nu prindea televiziunea română iar televiziunea de la Chișinău transmitea numai în rusește. Continuă lectura „Sunt mândru”

Gherasim Vlădaru

autor: Vasile Iancu

       Era o noapte cu lună plină, în miez de vară. Puteai citi ziarul. Gherasim Vlădaru a luat caii din ocol, a încălecat pe cel mai vânjos, mânzocul trebuia ocrotit, și a plecat în țarnă, unde avea o fâșie de imaș și o hărbuzărie. Începuseră să se coacă harbujii și dorea să vândă măcar vreo două-trei căruțe în târgul cel mare de la Tupilați, de Sfânta Maria. Avea ordinul de mobilizare în buzunar și socotea să-i lase nevestei ceva bani pentru zile negre, chiar dacă rămânea în grija alor săi. Înainte de a ieși din sat, se intâlnise cu fratele său, Lazăr, elev în ultimul an la o școală de arte și meserii dintr-un oraș mare din Moldova. Un fel de a spune că se întâlnise, pentru că mezinul trecuse pe lângă el într-un galop nebun. Abia dacă îl recunoscuse, călare pe calul alb, pe care-l cumpărase de curând, ca sa fie în rând cu tovarășii lui, camarazii de „cuib“. Așa știa că umblă căpeteniile legionare, călare pe cai albi, îmbrăcați, fie vara, fie iarna, cu sumane, lungi, negre, iar el voia cu nerăbdare să ajungă căpetenie de ținut.  Continuă lectura „Gherasim Vlădaru”