Sunt mândru

      Eram în 1988, tânăr profesor de matematică repartizat într-un sat la vreo 40 de km de București. În vremea comunismului absolvenții de facultate erau repartizați forțat prin diferite colțuri ale țării și care, de obicei, erau cât mai depărtate de casă. Ceaușescu încerca să omogenizeze populația României, să fim toți o apă și un pământ. Absolvenții facultății de matematică din Cluj (mulți dintre ei de origine maghiară din Harghita și Covasna) erau trimiși în Dobrogea, pe cei din Craiova îi trimitea în zona Sucevei, pe cei din Iași în Ardeal și tot așa.
Eu avusesem noroc – doar 40 de km de casă. Făceam naveta în fiecare zi cu mașina lu’ taică-miu. Mă costa benzina jumătate de salariu da’ eram totuși mulțumit. Colega mea Saviana era profesoară într-un sat la vreo 30 de km de Galați pe malul Prutului, dar stătea în gazdă într-un alt sat la vreo 7 km de primul. Din cei 14 km vreo 6 trebuiau parcurși pe jos prin câmp în fiecare zi. Fie vară fie iarnă. Se căsătorise în facultate și deja avea un băiat de vreo 3 ani. Îi lăsase pe amândoi – soțul și băiatul – pe mâna mamei, pentru că ea fusese obligată să meargă ‘la post’. Nu puteai să refuzi să te prezinți la post. Nu știu ce s-ar fi întâmplat pentru că nimeni nu avusese curajul să facă acest lucru. Era evident însă că ai fi încurcat-o rău de tot.
În vacanțe, când venea în București, seara urmărea cu mare satisfacție Telejurnalul și știrile despre Ceaușescu. Era fericită că aude la televizor vorbindu-se în limba română. La Cavadinești nu prindea televiziunea română iar televiziunea de la Chișinău transmitea numai în rusește.

      După cum spuneam eram profesor la Buciumeni la clasele V – VIII. 3 elevi într-a V-a, vreo 3 sau 4 într-a VI-a, 2 într-a VII-a și 8 într-a VIII-a. Majoritatea acestor elevi aveau mari probleme la învățatură. Nu era vina lor. Avuseseră un lung șir de suplinitori care își facuseră treaba cam de mântuială – după propriile cunoștințe.
Cu tristețe îmi aduc aminte că aveam o elevă la clasa a VII-a care nu cunoștea literele. Repet.. era într-a VII-a.
Mi-am pus atunci întrebarea: ce ar trebui să fac eu? S-o las corijentă și apoi repetentă pentru că nu știe cât face radical din 4? Păi ce vină mai avea ea că nu știa matematică dacă ajunsese într-a VII-a fără să știe să citească? Unde a fost învățătoarea care ar fi trebuit să-i pună în mână creionul?
Pe de altă parte am avut atunci un elev pe care l-aș numi genial. De fapt cred că acel elev mi-a dat el mie câteva lecții de viață. Era într-a opta și se pregătea să dea examen la liceu.
Maică-sa lucra ca femeie de servici la școală. Într-o zi la vreo 2-3 săptămâni de la începerea anului școlar, când încă nu ne cunoșteam, m-a abordat spunându-mi că vrea cu tot dinadinsul ca Gabi – băiatul ei – să meargă la un liceu bun din București și că ar vrea ca eu să-l pregătesc suplimentar.
M-am speriat. Acceptând o astfel de sarcină mă obligam practic să bag la liceu un elev care avea un mare handicap educațional având în vedere că trecuse prin mâna unor tentative de profesori. Pe de altă parte la liceele bune din București se intra foarte greu. O știam din propria experiență.
Inițial am refuzat spunându-i că nu am timp. Femeia a insistat însă atât de tare că mai avea puțin și plângea implorandu-mă să-i ajut. Mi-a fost jenă. Mi-am dat seama că refuz să ajut un om doar din comoditate. M-am sucit, m-am învârtit, m-am bâlbâit și până la urmă am acceptat.
În prima zi de meditație, într-o miercuri, după doar 10 minute am ajuns la concluzia că Gabi nu era deloc în situația celorlalți colegi. Era foarte bine pregătit și de asemenea foarte ambițios. Erau multe lucruri pe care nu le știa, dar era foarte dornic să învețe. Mă întreba tot felul de lucruri la care nici măcar nu mă așteptam. Când înțelegea explicația, încerca să găsească singur exemple. Și apoi contraexemple.
La sfârșit i-am dat tema pentru miercurea viitoare. La vremea aceea era un obicei printre meditatori: la prima întâlnire îi dai elevului ca temă pentru acasă atât de mult cât el să nu poată face, iar la întâlnirea viitoare îl cerți că nu a făcut. În felul ăsta îl forțezi puțin să fie mai conștiincios decât de obicei și să muncească mai mult.
Eu i-am dat lui Gabi ca temă pentru data viitoare vreo 30 de pagini de exerciții dintr-o culegere. Enorm de multe. Nici eu nu aș fi putut să le rezolv pe toate într-o săptămână. Enorm.
A venit la mine sâmbătă dimineața – pe vremea aia se invăța și sâmbăta – a venit să-mi spună să-i mai dau exerciții că și-a terminat tema. Am rămas cu gura căscată la propriu. Pur și simplu nu-mi venea să cred. M-am gândit că face mișto de mine. Dar el era foarte serios. Am fost atât de surprins că nu am știut ce să-i mai dau să facă.
A intrat la liceu printre primii. Ulterior a făcut și facultatea la ASE. M-am întâlnit cu el după vreo 10 ani. Mi-a mulțumit din tot sufletul pentru ceea ce făcusem pentru el. Acela a fost unul din cele mai fericite momente din viața mea. Un om care ar fi putut să treacă pe stradă pe lângă mine ca și cum nu m-ar cunoaște, mi-a mulțumit pentru ceea ce făcusem pentru el. Iar eu m-am întrebat în sinea mea: oare chiar merit aceste mulțumiri? Cât din succesul lui mi se datorează mie și cât reprezintă, de fapt, ambiția lui de a-și depăși condiția de copil născut la țară din părinți agricultori fiecare cu câte 6 clase primare?
Eu sunt convins că nu am contribuit decât cu 0,1% la succesul lui, dar sunt mândru de acest procent. Au trecut de atunci mai bine de 20 de ani. L-am găsit pe facebook. Are familie, are copii, este directorul reprezentanței din România a unei mari companii internaționale.

Sunt mândru de el și sunt mândru de mine.